Vineri-Duminică

-Hai, spune-mi, de ce m-ai chemat aici? Şi vorbesc serios. Sunt aici de o jumătate de oră şi încă n-am aflat motivul pentru care mă aflu aici.
 -Ca să vorbim...N-am mai vorbit de mult timp. Eşti fratele meu, până la urmă...
 -Despre ce? Istoria ceaiului? Puteam să vorbim şi la telefon despre asta... Şi de ce tot te uiţi la picioare?
 -Despre asta voiam să vorbesc cu tine.
 -Nu prea ştiu ce să zic. Nu prea m-ai prins aici, surioară...
 -Nu în sensul ăla. Fratele nostru vitreg i-a dat fetei lui şosete cu zilele săptămânii.
 -Aşa, şi?
 -Păi, când am fost ultima dată în vizită la ei, Ana purta o şosetă cu vineri şi una cu duminică, deşi era sâmbătă. Am întrebat-o de ce le pusese aşa şi mi-a spus că în felul ăsta învaţă mai uşor zilele săptămânii în ordine. Şi că tot timpul îşi ia o şosetă cu ziua din urmă şi una din ziua următoare. Aa, şi să nu uit: spunea că de fiecare dată când se uită la piciorul stâng, piciorul cu şoseta din ziua precedentă, îşi aduce aminte de ce a făcut cu o zi înainte şi de fiecare dată când se uita la cel drept se gândeşte la ce o să facă a doua zi.
 -Tot nu pricep.
 -Pe drum spre casă am început să mă gândesc: dacă banalele şosete ar însemna mai mult...cu ce picior aş păşi mai întâi?
 Bărbatul se uită fix la ea, fără să zică nimic.
 -Eu cred aş porni cu stângul. Am o tendinţă de a o porni cu stângul.
 -Aa...
 -Tu cu ce picior ai porni?
 -Habar n-am. N-am timp să-mi analizez picioarele.
 -Aa! Deci presupun că acum nu îţi faci cu ajutorul lor decât un chenar mai bun pentru covorul meu superb?
 -Dă-ţi pisica aia jos din pat! spuse bărbatul, uşor iritat. O să iei microbi!
 -Dacă ea te lasă pe tine să trăieşti, tu de ce nu o laşi pe ea? Te-ai hotărât cu ce picior pleci?
 -Nu. N-aş putea să sar?
 -Ba da, dar cât să şi sari? E obositor. Adică, la un moment dat, tot trebuie să mergi puţin şi normal.
 -Mda, ai dreptate.
 -Ca întotdeauna.
 -Aproape...De ce trebuie ăla să-şi înveţe copilul aşa? Nu putea să o lase cu şosetele din ziua respectivă?
 -Deşi, într-un fel, s-ar putea să fie şi bine. Mă gândesc că dacă nu-ţi place prezentul, ai de ales: ori te gândeşti la o zi din trecut mai bună, ori te gândeşti că o să fie mai bine.
 -Şi dacă îţi place, sari?
 -Cam aşa ceva.
 -Obositor.
 -Teribil de obositor, dar măcar te bucuri

Aş dansa

un dans al ninsorii.

Încep eu să număr anii

Drumul era pustiu, pustiu ca orice drum şerpuitor prin pădure la 8 dimineaţa, într-o zi de ploioasă de octombrie.
-O să-ţi strici ochii dacă mai citeşti mult! îi spuse barbatul aflat la volanul maşinii de un albastru deschis şi spălăcit femeii din dreapta lui cu o carte în mâini, subliniind, din când în când, câte o frază cu creionul.
-Invidiosule!
-Eu?
-Normal. Eu stau şi citesc, chiar pot să mă şi culc dacă vreau, iar tu trebuie să fii atent la drum.
-Nu-s invidios.
Femeia dădu din umeri şi îşi întoarse privirile în carte.
-Dacă tot vrei să citeşti, n-ai vrea să-mi citeşti şi mie din ziar?
-Ăla pe care l-ai cumpărat când am plecat? Nu-i nimic interesant.
-Atunci citeşte-mi din carte.
-M-am prins! Eşti plictisit.
-Poate.
-Dar ai jazz la radio. Şi plouă...
-Dar sunt nedormit.O să îi iei mamei toate cărţile din casă, zise uitându-se la cartea din mâinile femeii. Suferiţi de aceiaşi boală: să subliniaţi cărţi.
-E frumos să subliniezi ceva ce-ţi place într-o carte. Şi e şi mai frumos să găseşti ceva care i-a plăcut altuia şi îţi place şi ţie.
-Mmm. Tu şi cu mama...Bine că nu te-a cunoscut înaintea mea. Cred că era în stare să divorţeze şi să te ceară de nevastă.
- Nu cred că aş fi acceptat. Inelul ei n-ar fi fost nici pe departe la fel de frumos ca al tău. Trebuie să recunoască. Eşti un bijutier mai bun ca ea, spuse ea cu un zâmbet larg, uitându-se la linia fină aurie de pe deget.
-Aa...
Ea închise cartea. Se întoarse spre banca din spate, unde aruncase ziarul.
-Bun. Ce te interesează? Legi, vremea, politicieni, sport, mâncare nesănătoasă?
-Ceva mai...de sâmbătă dimineaţă nu are?
-Horoscop...
-Ai dreptate. Nu-i nimic interesant.
Femeia îl aruncă din nou pe bancheta din spate.

-Hai să punem un pariu, propuse femeia peste câteva minute.
-Pe ce?
-Pe ceva...Pun pariu că o să stăm 101 ani la semafor ca să treacă trenul. Dacă câştig, la prima benzinărie mă cinsteşti cu o cafea...şi cu ceva dulce. Poate o cutie de bomboane. Dacă nu...o să conduc eu.
-Bine. Îmi convine.
  -Stai! Nu-i cinstit! Nu acelera. Poate ar trebui să ne luăm o maşină ca la şcoala de şoferi, nu crezi?
-Mai bine încă o maşină. Există mai puţine şanse de accident în felul ăsta. Şi mai puţine şanse de a fi înjuraţi de ceilalţi.
-E şi asta o idee. Aa, ce păcat dragul meu, cred că tocmai se pune bara, zise femeia când ieşiră din pădure, îndreptându-se spre intrarea în sat. Încep eu să număr anii: unu, unu şi un sfert, unu şi 4 luni jumătate...
-Scuză-mă ca te întrerup,mi-am dat seama că e cvea ce nu te-am întrebat până acum.
-Mm..doi şi lună. Spune! Doi şi trei luni, şi vreo şase zile...
-Care era basmul tău preferat când erai mică?
-N-aveam. Îmi făcusem eu unul. Era vorba despre o fată, bineînţeles, care avea somn de Frumoasa Adormită, piele de Albă-ca-Zăpada, păr de Rapunzel, şi mirosea a flori de tei. Purta mereu rochii albastre, de culoarea cerului. Era prinţesă. Avea cele mai frumoase şi cele mai gustoase căpşuni vara, şi cele mai călduroase şi frumoase mânuşi iarna. Când a crescut mare, părinţii ei au început să se gândească ce prinţ i s-ar potrivi ca soţ. L-au ales repede, fetei îi era simpatic şi nimeni nu vedea vreun motiv pentru care nunta să fie întârziată. Numai că fata s-a îmbolnăvit repede după nuntă. Toţi au crezut că nu va supravieţui, iar soţul ei a cerut anularea nunţii, căci aşa era pe vremea aceea, spunând că nu poate să fie văduv la o asemenea vârstă. Părinţii fetei nu au zis nimic şi au aprobat anularea nunţii. Vestea bolii ei se răspândise în tot regatul. Unul dintre prizonieri auzise şi el de biata prinţesă. A cerut să vorbească cu regele, promiţându-i că îi va vindeca fata dacă îl va elibera. Regele a acceptat. Bărbatul a fost dus de gărzi până în camera fetei. A scos apoi un inel de aur din buzunar şi l-a pus pe degetul prinţesei. Bărbatul a fost dus înapoi în temniţă. Trei zile a durat până când fata şi-a revenit complet. Ea a cerut să fie pregătită o masă copioasă pentru cel care o salvase. Bineînţeles că s-au îndrăgostit, că s-au căsătorit şi că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...Şi bineînţeles că ea nu a dat niciodată inelul jos de la mână. Ai numărat tu anii?
-23 şi vreo 7 luni. Interesant basmul tău...
-Foarte. L-am făcut după ce am avut varicelă şi presupusul meu prieten de la grădiniţă nu a venit să mă vadă, nici măcar nu mi-a trimis o foaie cu ceva desenat pe ea.
-Şi cu mânuşile ce aveai?
-Primisem nişte mânuşi de la o mătuşă. Cele mai frumoase mânuşi pe care le-am avut când eram copil. Erau roşii. Toate fetele mă invidiau. Mă simţeam frumoasă şi le purtam chiar dacă îmi transpirau mâinile.
-Mânuşi roşii...
-Da, să ştii că n-am încă mânuşi de iarnă.
-Aa, am înţeles. Câţi ani mai sunt?
-63. Îmbătrânim împreună, spuse femeia râzând.

P.S. Inspirat din mama şi tata,
Pentru mama şi tata

Poveşti din Gara de Nord-fragment

Poza de sub pernă


Gara de Nord era din nou plină de oameni. Eliza stătea pe bancă cu o cafea de la automat pe jumătate terminată. Încă nu înţelegea de ce a plecat de acasă fără să spună nimic. Privea liniştită la marea de oameni din faţa ei.Ochii obosiţi îi fugeau, din când în când, pe ghiozdanul din dreapta ei. Atunci răsufla greu.
-Ce porcărie! Numai în România întârzie trenurile, se auzi o voce aproape de ea.
-N-aş fi aşa sigură, îi spuse Eliza tânărului care tocmai se aşezase lângă ea.
-Scuze, am gândit cu voce tare.
-Nu-i nimic.
 -De o oră întârzie trenul ăla blestemat, mă enervează! Continuă el pe un ton aspru şi enervat.
 -Care tren?
 -Cel de Constanţa...
 -Eu nu m-aş agita atât. Uite, priveşte partea bună a lucrurilor: Ieri trenul care venea de la Suceava a întârziat 3 ore şi ceva. Au spus că a fost o defecţiune tehnică...
 -Nu-mi pasă!
 -O...K. Scuze dacă te-am deranjat.
 -Hei, stai puţin! De unde ştii de trenul de ieri?
 -Am ple....auzit şi eu vorbindu-se.
 -Aaa..Şi tu când ai tren?
 -Mai încolo.
 -Mai bei cafeaua aia?
 -Nu. Vrei? Spuse Eliza îndreptând paharul de plastic spre tânăr.
 -Da, mulţumesc.
 -Cu plăcere!

 -Vreau să ajung cât mai repede acasă, zise tânărul după câteva minute.
 -Aa...casă?
 -Da. Adică eu stau în Bucureşti. Acum o aştept pe soţia mea.
 -Soţia ta, repetă Eliza, căreia nu îi venea să creadă că tânărul cu care vorbea era căsătorit.
 -Da. A fost să-şi viziteze părinţii.
 -Aham...Şi n-ar fi trebuit să te duci şi tu?
 -Eu? De ce?
 -Ştiu eu.... pentru că, de obicei, ginerele îşi vizitează socrii.
 -Aaa, da, dar când a plecat ea, eu eram într-o excursie cu copiii de la şcoală.
 -Eşti profesor?
 -Da.
 -Şi ce materie predai?
 -Desen...Pardon, educaţie plastică.
 -Interesant. Să ştii că...pari foarte tânăr...
 -Ha-ha. Toată lumea spune asta.
 -E bine, atunci.
 -De ce?
 -Pentru că nu sunt singura. Eşti cumva pictor?
 -Da. Cum de ţi-ai dat seama?
 -Păi, în primul rând...eşti profesor de desen, în al doilea rând, ai mâinile pătate de culori...aaa...şi gulerul cămăşii are o pată albastră. Se vede că e plecată soţia de acasă....Şi în al treilea rând, ai pus un tablou rezemat de bancă, şi toată lumea se uită la el ciudat.
 -Tu eşti cumva detectiv?
 -Nu.
 -Asta voiam eu să mă fac când eram mic, detectiv!
 -De ce?
 -Voiam să descopăr indiciile care să mă ducă la tata. A murit când eu aveam 4 ani. Apoi, mama mai ţinea o singură poză cu el în casă. Restul le arsese. Şi îi ceream în fiecare seară poza înrămată a tatei...şi o puneam sub pernă. Era perna lui. O rugasem pe mama să mi-o dea, spunându-i că o ţin doar până se întoarce tata...ca să se păstreze bine. El se lăuda întruna că are cea mai bună pernă din toată casa, ba nu, din toată lumea. Şi mă întreba, atunci când trebuia să dorm, şi eu nu voiam, dacă nu vreau să îi încerc perna. Iar răspunsul meu era mereu acelaşi „O încerc mai târziu”. Şi atunci el îmi spunea „Nu. Nu se poate mai târziu. O să dorm eu pe ea mai târziu.”...Şi, bineînţeles, ca să nu pierd ocazia, mă duceam să dorm pe „cea mai bună pernă din lume”..şi chiar era, să ştii. Lăsând asta deoparte, când îi ceream poza mamei, îi ziceam că aşa o să fiu aproape de tata, măcar noaptea...Şi, pe deasupra, îi spuneam mamei că, dacă fac acest lucru des, tata sigur o să-mi spună cum să ajung la el. Eu credeam că a muri înseamnă a se..rătăci, sau ceva de genul ăsta. Şi eu trebuia să caut indiciile pentru tata...ca să se poată întoarce înapoi acasă sau să mă duc eu după el, după ce îi descopeream urmele. Da. Şi de fiecare dată când îi ceream mamei poza... i se înroşeau ochii. O întrebam ce are, spunea că e lumina de la bec e prea puternică. Şi l-am pus pe bunicul, când a venit într-o zi să ne viziteze, să schimbe becul cu unul mai slab. L-a aprins şi a inspectat puţin camera. Bineînţeles că m-a întrebat de ce, iar când i-am spus a început şi el să aibă ochii roşii. Şi mi-a spus, că într-adevăr, becul era prea puternic. Uite vezi, numai gândindu-te la bec şi ţi s-au înroşit şi ţie ochii, îi spuse el Elizei. Apoi continuă: L-a schimbat. Şi eu m-am întrebat de ce becul nu avea asupra mea niciun efect... Şi, brusc, în mintea mea de copil, am găsit soluţia. Pe mine nu mă afecta fiindcă puneam poza sub pernă. Tu îţi dai seama? I se adresă el din nou fetei. Şi ce crezi că am făcut apoi? Eliza dădu din umeri. Am început să desenez chipul tatei că să poată suporta toată lumea lumina puternică a becului. Şi l-am desenat...şi l-am desenat...Şi apoi am dat celor din familie câte un portret de-al tatei. Le-am explicat de ce. Bunicul a început iar să aibă lacrimi în ochi. Când l-am întrebat de ce, mi-a spus că de fericire..că asta va fii meseria mea : să fiu pictor. Şi apoi l-am desenat mult pe tata, aşa cum mi-l aduceam eu aminte..şi mă desenam şi pe mine...sub formă de fluture. Îl desenam cu capul pe perna lui, iar pe pernă desenam fluturi, îl desenam lucrând la maşina lui roşie, şi un fluture pe capota acesteia, pentru că el mă ridica mereu pe capotă şi apoi îmi spunea o poveste, îl desenam cu ceaşca de cafea în mână, pe care erau fluturi, îl desenam în mijlocul zăpezii, cu paltonul lui negru şi greu, cu un fluture brodat lângă inimă, îl desenam cu mama, într-o poziţie de dans, şi le puneam fluturi în jur. Îl desenam cu degetul arătător ridicat, şi lângă el făceam un fluture. Era ca şi cum i-ar fi spus ceva insectei...pentru că aşa făcea el când îmi explica ceva. Odată chiar i-am făcut fluturi în ochi, în loc de iris. Oamenii chiar mă întrebau dacă nu cumva fluturii sunt semnătura mea. Şi când m-am făcut mai mare, ca să spun aşa, mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, a muri. Şi atunci am încetat să-l mai reprezint pe tata în orice fel.
 „Trenul accelerat Constanţa-Bucureşti va sosi la linia 3 în 10 minute.”
 „Trenul accelerat Constanţa-Bucureşti va sosi la linia 3 în 10 minute.”
 -Ei, iată că a venit şi trenul. Mulţumesc de cafea, spuse tânărul în timp ce se ridică de pe bancă, luandu-şi tabloul. O să duc eu ăsta la un coş de gunoi, urmă, ridicând paharul de plastic. Apropo, eu sunt Vladimir.
 -Cu plăcere, Vladimir. Eu sunt Eliza.
 -Pa, Eliza. Ne mai vedem noi pe aici într-o zi.
 -Sau poate am să vin să-ţi vizitez galeria de artă odată.
 -Eşti binevenită. O să o sun atunci pe soţia mea să-ţi facă o cafea. E cea mai bună din lume. Chestiile astea de la automat sunt apă cu aromă de cafea.
Şi plecă, îndreptându-se cu paşi repezi spre linia 3.